TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

NOTIUNEA DE DREPTURI FUNDAMENTALE - Drept

                                           Capitolul I.
NOŢIUNEA DE DREPTURI FUNDAMENTALE

SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA DREPTURILOR FUNDAMENTALE

1. Noţiunea de drepturi fundamentale
           Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului constituie nu doar o realitate ci şi o finalitate a întregii activităţi umane, bineînţeles a aceleia democratice şi progresiste. De aici şi atenţia cuvenită care este acordată aproape peste tot în lumea actuală, problemelor teoretice şi practice referitoare la drepturile omului, la protecţia şi respectul libertăţilor fundamentale ale persoanei umane.
           Problematica drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi cetăţeanului este reglementată de dreptul constituţional în plan intern şi este în acelaşi timp obiect al reglementărilor de drept internaţional public.
           Conceptele de „drepturi ale omului” şi „drepturi ale cetăţeanului” solicită o analiză atentă în interferenţa, dar şi în individualizarea lor, deoarece, ele se condiţionează dar nu se suprapun în mod perfect. Conceptul drepturilor omului, astfel cum a fost elaborat pe plan internaţional, serveşte ca un important suport pentru fundamentarea ideii existenţei drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Conceptul drepturilor omului are o semnificaţie mult mai largă decât acela al drepturilor cetăţeneşti, deoarece drepturile omului sunt drepturi universal valabile, aplicabile tuturor fiinţelor umane, în timp ce drepturile cetăţeneşti sunt, potrivit însăşi denumirii lor, specifice unui anumit grup de oameni şi anume cetăţenii unui anumit stat.[1]
           O primă problemă teoretică o constituie definirea drepturilor fundamentale cetăţeneşti.
           Pentru definirea lor trebuie sa luăm în consideraţie că:[2]
                a) sunt drepturi subiective;
b)   sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c)    datorită importanţei lor sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de drepturi, legi fundamentale (constituţii).
           a) Drepturile fundamentale ale cetăţenilor nu constituie o categorie de drepturi deosebite prin natura lor de celelalte drepturi subiective. La fel ca orice drepturi subiective ele constituie o anumită facultate (posibilitate) recunoscută de dreptul obiectiv unei persoane de a adopta o anumită  conduită juridică sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor legitime.
           b) Constatând că drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, nu înseamnă că se neagă utilitatea categoriei drepturilor fundamentale cetăţeneşti; aceasta deoarece deşi nu au un specific propriu nici din punct de vedere al naturii juridice şi nici al obiectului lor, drepturile fundamentale ale cetăţenilor îşi justifică pe deplin existenţa ca o categorie distinctă de celelalte drepturi subiective datorită importanţei economice, sociale şi politice pe care o au.
           c) Deoarece au această poziţie importantă în  cadrul drepturilor subiective, drepturile fundamentale sunt cuprinse în textul Constituţiei, care le investeşte cu garanţii juridice speciale. Deoarece normele constituţionale se găsesc în fruntea ierarhiei celorlalte norme juridice, acestea trebuind să fie conforme cu normele constituţionale, urmarea este că drepturile fundamentale, deoarece sunt prevăzute şi garantate de Constituţie, se ridică prin forţă lor juridică deasupra tuturor celorlalte drepturi subiective. Totodată astăzi, sub forma de drepturi ale omului, drepturile fundamentale ale cetăţenilor, spre deosebire de alte drepturi, îşi găsesc ocrotire şi în o serie de documente internaţionale, cum ar fi Declaraţia universală a drepturilor omului şi cele două Pacte din 1966 adoptate de Adunarea Generală a O.N.U.
           Ţinând cont de cele precizate mai sus, prin noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti se desemnează acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru existenta fizică, pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de însăşi Constituţia.[3]
           Conform unei alte definiţii, foarte asemănătoare[4],drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective ale cetăţenilor, esenţiale pentru viata, libertatea şi demnitatea acestora, indispensabile pentru libera dezvoltare a personalităţii umane, drepturi stabilite prin Constituţie şi garantate prin Constituţie şi legi.
           Considerăm că o interesantă şi completă definiţie este şi cea care consideră drepturile omului ca fiind acele prerogative conferite de dreptul intern şi recunoscute de dreptul internaţional fiecărui individ, în raporturile sale cu colectivitatea şi cu statul, ce dau expresie unor valori sociale fundamentale şi care au drept scop satisfacerea unor nevoi umane esenţiale şi a unor aspiraţii legitime, în contextul economico-social, politic, cultural şi istoric, ale unei anumite societăţi.[5]
           Colocviul de la Aix din 1981 a considerat că, prin noţiunea de drepturi fundamentale individuale trebuie să se înţeleagă „ ansamblul drepturilor şi libertăţilor recunoscute atât persoanelor fizice cât şi persoanelor juridice (de drept privat şi de drept public) în virtutea Constituţiei, dar şi a textelor internaţionale, şi protejate atât contra puterii executive, cât şi contra puterii legislative de către judecătorul constituţional (sau de către judecătorul internaţional)”.
           Din punct de vedere al terminologiei se poate observa că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Spre exemplu Constituţia foloseşte termenul drept, atunci când consacră dreptul la viată şi la integritate fizică şi psihică (art.22), dreptul la apărare (art.24), dreptul la informaţii (art.31), dreptul la învăţătură (art.32), dreptul la ocrotirea sănătăţii (art.33), etc. În acelaşi timp Constituţia foloseşte şi termenul libertate atunci  când consacră libertatea individuală (art.23), libertatea de conştiinţă (art.29), libertatea de exprimare (art.30), libertatea întrunirilor (art.36), etc. Această terminologie constituţională deşi astfel nuanţată, desemnează doar o singura categorie juridică şi anume dreptul fundamental. Din punct de vedere juridic dreptul este o libertate, iar libertatea constituie un drept.
           Constituţia României din 1991 reglementând drepturile fundamentale le cuprinde sub titlul “Drepturile şi libertăţile fundamentale” fără a preciza că este vorba despre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Aceasta deoarece exercitarea celor  mai multe drepturi fundamentale prevăzute în acest titlu nu este condiţionată de calitatea de cetăţean român.


[1] Nicolae Purdă, Protecţia drepturilor omului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.26,27
[2] Ioan Muraru, Drept constituţional şi institutii politice, Editura Actami, Bucuresti,     1998.,p165
[3] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi institutii politice, Editura Lumina Lex, 1998, Volumul 1, p.151
[4] I. Muraru, op.cit.,p.166
[5] Adrian Năstase, Drepturile omului, religie a sfârşitului de secol, I.R.D.O. Bucureşti, 1992, p.18

Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 107 ori

nota totala 6.67

autor: DAN


Inscriere in newsletter

Referate facultate (164)

Ultimele cautari

Cele mai downloadate

 

acasa -
Viata de Student Referate Filme Porno Sex Shop Moda si Fashion Fashion Sales