TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

ISTORIC - Drept

 istoric         .
          Înţelesul conceptelor juridice se dezvăluie cu claritate, de cele mai
multe ori, din punctul în care se îmbină perspectiva istorică şi perspectiva
hermeneutică. Sub aspect istoric, cum este bine cunoscut, noţiunile  
fundamentale ale dreptului civil modern îşi au rădăcinile în dreptul privat
roman. Deşi este indispensabil recursul la istorie, nu este însă suficient.
          Într-adevăr dezvoltarea pretoriană a dreptului privat roman, cu precădere în epoca clasică, dincolo de virtuţile sale creatoare de norme, nu a îngăduit decât rareori un efort de sistematizare a regulilor de drept şi de elaborare teoretică a noţiunilor juridice. Iată de ce, pentru a surprinde cât mai exact gradul înalt de generalitate la care au ajuns astăzi conceptele de drept civil şi pentru a cuprinde întreaga îmbogăţire a conţinutului acestora, este necesar pe lângă recursul la istorie, un demers de interpretare a legilor actuale, prin prisma doctrinei şi jurisprudenţei contemporane, fără a ignora aportul dreptului comparat.
          Cele două perspective, istorică şi hermeneutică nu sunt autonome. Ele se influenţeză reciproc. Astfel structurat de romani, aşa cum este înfăţişat în universităţi, este rezultatul investigaţiilor moderne, făcute de cercetătorii pasionaţi, timp de secole pe baza operei de multe ori anonime - a glosatorilor şi comentatorilor din Evul Mediu.
Se poate spune chiar că întregul corp de reguli şi noţiuni cunoscut sub numele de drept roman, nu numai că a influenţat în mod hotărâtor evoluţia dreptului actual, dar a fost regândit, la rândul său, de ştiinţa juridică modernă.
          În vechiul drept roman, pentru ca un act să producă efecte, trebuia să fie îmbrăcat în anumite forme; simpla manifestare de voinţă era lipsită de valoare juridică. Astfel, cel mai vechi contract roman, stipulaţiunea, îşi are originea în sponsio religioasă , care se încheia prin întrebare şi răspuns, în forma unui jurământ religios, invocându-se bunăvoinţa zeilor, în sprijinul celor care participă la raportul juridic.
          Totuşi formalismul are şi anumite avantaje. Astfel, în acea epocă, datorită formalismelor actelor juridice, dolul sau violenţa nu erau posibile, ceea ce explică, de altfel, şi sancţionarea relativ târzie a viciilor de consimţământ în dreptul roman.
          La sfârşitul Republicii, odată cu dezvoltarea accelerată a economiei de schimb, principiul formalismului devine o piedică în calea producţiei şi circulatiei mărfurilor. Rigorile formalismului s-au resimţit în mod negativ în special în domeniul contractelor, legate nemijlocit de producţia şi circulaţia mărfurilor. Drepr urmare se constată o transformare a mentalităţii romanilor în direcţia înlăturării treptate a formalismului în materia contractelor.
          La sfârsitul Republicii, asistăm la apariţia unor contracte noi, formate prin simplul acord de voinţă al părţilor, în conformitate cu cerinţele vieţii economice. Si totuşi contractele consensuale apar ca o excepţie de la regulă. Rezultă de aici că la începutul secolului al II-lea d.H. cuvântul “contractus” avea încă un sens restrâns, desemnând exclusiv contractele consensuale.
          Conceptul de “contractus” se consolidează definitiv abia în legislaţia lui Justinian, unde semnifică o convenţie destinată să genereze obligaţiuni. Din punct de vedere economic, vânzarea este o variantă mai evoluată a schimbului, în care îşi are originea sa; într-adevăr vânzarea, în sens economic, pare a fi îmbrăcat la origine forma schimbului dintre două lucruri, din care unul avea valoare de echivalent general ( capetele de vită).
Cu timpul, după apariţia barelor de aramă şi apoi a monedei în sens modern, vânzarea se configurează ca schimbul unui lucru contra unui preţ. Contractul consensual de vânzare, ca formă de realizare a acestei operaţiuni a apărut abia spre sfârşitul Republicii, la capătul unei îndelungate evoluţii.
a)    Vânzarea mancipaţiune.
Funcţia originară a mancipaţiunii a fost aceea de a transmite
proprietatea asupra lucrurilor mancipi, în schimbul unei cantităţi de aramă, dar mancipaţiunea este cea mai veche formă pe care a îmbrăcat-o operaţiunea juridică a vânzării.
b)   Vânzarea prin stipulaţiune.
Cele două prestaţiuni, predarea lucrului şi plata preţului făceau
obiectul a două stipulaţiuni distincte. Prima stipulaţiune genera obligaţia de a preda preţul, iar cea de-a doua , obligaţia de preda lucrul.
Vânzarea consensuală a fost practicată mai întâi în dreptul public, şi
numai după aceea a trecut în dreptul privat. Se ştie că prizonierii de război erau vânduţi, fie de către stat, fie de către soldaţi, pe pieţele publice. Cu timpul, datorită avantajelor, această practică a fost preluată de către particulari şi perfecţionată prin intervenţia pretorului. Vânzarea consensuală a fost mai întâi utilizată în raporturile dintre cetăţeni şi peregrini şi numai după aceea a trecut în raporturile dintre cetăţeni.
          In orice caz, simpla convenţie a dobândit valoare juridică în materia vânzării încă de la începutul secolului I î.H., întrucât acţiunile care sancţionează vânzarea figurau pe lista acţiunilor de bună credinţă cunoscută de QUINTUS MUCIUS SCAEVOLA.
          Contractul de VÂNZARE – CUMPĂRARE - înţeles ca o convenţie contractuală, sinalagmatică, judicia bonae fidei – încetează să mai fie doar o simplă reunire de stipulaţii separate cum era iniţial. Caracterul abstract al acestor stipulaţii, corelate sub aspect economic, dar independente din punct de vedere juridic, determină autonomia obligaţiilor părţilor, astfel încât nici una din aceste obligaţii nu era cauza celeilalte.

Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 13 ori

nota totala 0

autor: dan


Inscriere in newsletter

Referate facultate (164)

Ultimele cautari

Cele mai downloadate

 

acasa -
Viata de Student Referate Filme Porno Sex Shop Moda si Fashion Fashion Sales