TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

ISTORIA DREPTULUI ROMAN - Drept

Obiectul istoriei dreptului românesc

 

            Istoria dreptului românesc studiază evoluţia dreptului pe teri­to­riul ţării noastre.

Cum dreptul este în corelaţie cu statul, a fost necesar să analizăm şi anumite probleme importante din existenţa statului.

Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, istoria drep­tu­lui românesc prezintă interdependenţe cu ştiinţele istori­ce: istoria României, arheologia, paleo­gra­fia, epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica, ge­nea­logia, etc. Istoria dreptului românesc se foloseşte de datele furnizate de alte ştiinţe care sunt considerate auxiliare din perspectiva disciplinei: geografia pentru că mediul geo­gra­fic este un factor important în dezvoltarea societăţii; filologia întrucât etimologia şi evoluţia cuvintelor în timp ajută la înţelegerea transformării conceptelor; etnografia deoarece se ocupă cu studiul vieţii populaţiilor.

 

               

Necesitatea studierii istoriei dreptului românesc

           
Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe puncte de vedere. Mai întâi pentru că se pune problema etnogenezei şi a parcursului istoric al poporului român, iar dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic cu viaţa social-economică şi politică. Un al doilea motiv pentru care se impune studierea istoriei dreptului românesc este acela că alături de dreptul roman constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul acestei discipline are loc familiarizarea cu terminologia juridică, realizând semnificaţia aparte a unor concepte care au semnificaţii diferite faţă de vorbirea curentă. În al treilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a instituţiilor de drept, nu se pot înţelege în toată plenitudinea lor. În fine, această disciplină relevă în bună măsură specificul na­ţional al dreptului românesc.

 

 

Periodizarea istoriei dreptului românesc

           

                Periodizarea istoriei dreptului poate constitui motiv de con­tro­ver­se. Aceasta cu atât mai mult cu cât în ştiinţele istorice există discuţii în ceea priveşte calificarea şi clasificarea timpului istoric. Utilitatea pe­riodizării nu este numai didactică.

            Limitele ,,timpurilor” juridice se întrepătrund până la epoca lui Cuza şi condi­ţio­nează etapele posterioare.

 

                În opinia noastră putem vorbi de următoarele perioade:

§         Antică (preromânească)

o        Dreptul dac

o        Dualismul juridic din Dacia, provincie romană

§         Dreptul feudal

o        Ius valahicum (vechiul drept cutumiar-agrar)

o        Legiuirile scrise

·         Pravilele bisericeşti

·         Pravilele domneşti (secolulXVII)

·         Începutul reformării dreptului (secolulXVIII–XX)

 

§         Dreptul modern (de la Cuza Vodă la 1923)

§         Dreptul contemporan

o        capitalist (1923–1948)

o        comunist (1948–1989)
o       revenirea la dreptul democratic (1989–)

 

 

 

Titlul i

d r e p t u l   a n t i c

Capitolul I

D r e p t u l   g e t o - d a c[1]

 

1.1. Contextul istorico-politic

 

Lipsa surselor de informare asupra societăţii dace nu este ab­so­lu­tă; cu toate că sunt ,,destul de vagi şi confuze” permit totuşi con­tu­ra­rea unei imagini.

Deşi din secolul IV î. Hr. societatea dacă a fost organizată în u­niu­ni de triburi, nu se poate susţine că acestea repre­zen­­tau deja o or­ga­ni­za­re politică statală. Până în jurul anilor 82–70 î. Hr. nu putem vorbi de existenţa unui stat dac pentru că au fost multe discontinuităţi. Pe temelia unităţii de neam, cultură, civilizaţie spirituală[2] şi eco­no­mică, Burebista a întemeiat statul dac centralizat şi inde­pen­dent care i-a supravieţuit în limite teritoriale restrânse. Acest stat a con­servat multe elemente din organizarea nucleelor prestatale exis­tente, pe care de altfel nu le-a desfiinţat, ci doar le-a limitat atribuţiile în favoarea puterii centrale a regelui.

                Succesiunea regilor daci se întrerupe după Decebal (106), în urma cuceririi ro­mane. Dacii liberi, adică cei rămaşi în afara stăpânirii romane, nu au reuşit să reconstituie statul dac centralizat.

 

 

1.2.  Organele centrale ale statului dac

 

            Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Instituţia regalităţii a tins să devină ereditară[3]. Principiul eredităţii nu era absolut în­tru­­cât puteau veni la succesiunea tronului fraţii regelui şi marele preot.
Regele era conducătorul militar şi judecătorul suprem, dar putea fi şi mare preot; disocierea puterii regale de cea religioasă nu era un prin­cipiu obligatoriu, ba dimpotrivă, ele puteau fi reunite unicefal.
            În cadrul statului dac, autoritatea religioasă avea un rol deosebit de important întrucât în spiritualitatea dacică se considera că atât puterea regelui, cât şi legile sunt de origine divină.
În exercitarea atribuţiilor regele era ajutat de un corp de sfetnici, supus voinţei sale.
            Din puţinele izvoare istorice ele se deduce indirect faptul că te­ri­to­riul statului era împărţit în unităţi administrativ-teritoriale, dar şi fap­tul că au existat două categorii de dregători locali: cei care exercitau atri­­buţii din ordin administrativ, iar alţii care deţineau comanda ar­ma­telor aflate pe teritoriul statului.
           

 

1.3.  Instituţii juridice

 

            Cutuma a fost primul izvor de drept. Statul presupune dreptul, de­ci dacii trebuiau să aibă reguli juridice. Rămâne deschisă proble­ma le­gilor scrise, atestate de unele surse literare care afirmă că regele Bu­­re­bista pentru consolidarea statului a elaborat legi cu un pro­nun­ţat caracter religios.

 

1.3.1. Proprietatea la geto-daci

 

Se pare că datorită modului lor de organizare în obşti săteşti (de vecinătate), proprietatea a fost comună asupra pământului agricol, apelor şi păşunilor. S-a opinat de asemenea că pe lângă pământurile nehotărnicite ar fi putut exista şi terenuri hotărnicite, care ar fi servit altor scopuri decât agriculturii.

                În ce priveşte casa, ograda, uneltele de muncă, cirezile şi turmele de animale, acestea au fost private.

 

1.3.2. Capacitatea juridică a persoanelor

               
Societatea geto-dacă nu s-a abătut de la structura tipică anti-chităţii,  diferenţiind persoanele în categorii sociale.
            Nobilii (tarabostes sau pileati), formau baza de alegere a regilor şi a preoţilor. Oamenii de rând (comati sau capilati) aveau capacitate juridică restrânsă se pare numai în ceea ce priveşte dreptul public: ac­ce­sul lor la demnităţile de rege şi preot nu era posibil. De notat că ei nu erau o categorie dispreţuită.


[1] Unul şi acelaşi popor a fost denumit diferit de greci şi de romani: cele două cuvinte, get şi dac, sunt sinonime perfecte.

[2] Se pare că spiritualitatea dacilor atinsese un nivel destul de ridicat de vreme ce în doctrina lui Zamolxis se puneau marile întrebări perene ale fiinţei umane.

[3] Burebista şi Decebal erau fii de regi.


Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 597 ori

nota totala 7.23

autor: dan


Inscriere in newsletter

Referate facultate (164)

Ultimele cautari

Cele mai downloadate

 

acasa -
Viata de Student Referate Filme Porno Sex Shop Moda si Fashion Fashion Sales