TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

Dreptul penal 2 - Drept

PARTEA I

 

 

CONSTITUŢIONALITATEA  DISPOZIŢIILOR  CUPRINSE  ÎN  CODUL  PENAL PRIVITOARE  LA  INFRACŢIUNEA  DE  OFENSĂ  ADUSĂ  AUTORITĂŢII
– art. 238 –

 

 

         Infracţiunea de ofensă adusă autorităţii cuprinsă în articolul 238 C.pen., în prezent abrogată prin O.U.G. nr. 58/2002, prevedea : “  Atingerea adusă onoarei sau ameninţarea, săvârşită în public, împotriva uneia dintre persoanele prevăzute în art.160, în legătură cu activitatea acesteia şi de natură a aduce atingere autorităţii, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.
         Lovirea sau orice alte acte de violenţă, precum şi vătămarea corporală, săvârşite împotriva uneia dintre persoanele şi în condiţiile arătate în alin. 1), se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.” 
         Art. 16 din Constituţia României, intitulat “egalitatea în drepturi” prevede la aliniatele 1) şi 2) :

-         alin. 1) : “ Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

-         alin. 2) : Nimeni nu este mai presus de lege.

        Art.  30  din  Constituţie, intitulat “ libertatea de exprimare ” arată la aliniatele 6) şi 7) :

-         alin. 6) : Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.

-         alin. 7) : Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.”

          În Hotărârea din 7 decembrie 1976, Curtea Europeană arăta că libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi este valabilă şi pentru ideile care lovesc, şochează sau neliniştesc, iar orice restricţie în materie trebuie să fie proporţională cu scopul urmărit.

          Art. 19 al Declaraţiei Universale consacră dreptul la libertatea opiniei şi de exprimare, ceea ce implică – cum spune textul – dreptul de a nu fi tulburat pentru opinii, precum şi acela de a căuta, de a primi şi de a răspândi, fără consideraţii de frontieră, informaţii şi idei prin orice mijloc de exprimare.    

         Cu privire articolul 238 C.pen., au fost ridicate excepţii de neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecătoreşti, fiind invocate prevederile art. 16 şi 30 din Constituţia României  referitoare la egalitatea în faţa legii şi libertatea de exprimare, considerându-se că incriminarea cuprinsă în art. 238 C.pen. creează privilegii şi discriminări între cetăţeni şi îngrădeşte libertatea de exprimare.

         Un exemplu îl constituie excepţia de neconstituţionalitate ridicată de numiţii Roşca Stănescu Ştefan Sorin şi Ardeleanu Cristina, caz in care, Curtea Constituţională, prin decizia nr. 25/1996, a considerat că excepţia este neîntemeiată, deoarece obiectul juridic protejat prin norma de incriminare este autoritatea publică şi nu persoana fizică, şi prin urmare, nu se încalcă principiul constituţional al egalităţii în faţa legii prin sancţionarea mai gravă a infracţiunilor săvârşite împotriva persoanelor învestite cu exerciţiul autorităţii publice, iar libertatea de exprimare nu este limitată.
          Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 238 C.pen. sunt parţial abrogate, conform art. 150 alin. 1)  din  Constituţia României, rămânând în vigoare numai în măsura în care faptele incriminate se referă la o persoană care îndeplineşte o activitate importantă în stat.
          Trimiterea pe care art. 238 C.pen. o face la prevederile art.160 C.pen. face ca prin ofensa adusă autorităţii să se înţeleagă în continuare atingerea adusă onoarei sau ameninţarea săvârşită în public, împotriva unei persoane care îndeplineşte o activitate importantă de stat sau altă activitate publică importantă, însă este evident că prin   “ altă activitate publică importantă” se înţelege altceva decât  “o activitate importantă de stat”, iar obiectul juridic protejat prin incriminarea infracţiunilor contra autorităţii nu-l pot constitui decât relaţiile sociale privitoare la exercitarea autorităţii statale, nu şi orice altă activitate publică importantă.
          În susţinerea excepţiei se arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 238 C.pen. contravin Constituţiei şi deci sunt abrogate implicit potrivit art. 150 alin.1) C.R. Se consideră că prevederile sale sunt contrare art. 16 din Constituţie, deoarece instituie o discriminare între cetăţeni. Astfel, infracţiunile de insultă, calomnie sau ameninţare, atunci când sunt săvârşite împotriva unei persoane particulare, se urmăresc numai la plângerea prealabilă a părţii vătămate, iar pedepsele prevăzute de lege sunt mai mici, în timp ce, săvârşite împotriva unei persoane care îndeplineşte o funcţie importantă în stat, constituie infracţiunea de ofensă adusă autorităţii, urmărită din oficiu şi mai aspru pedepsită de lege.
          Se mai susţine că dispoziţiile criticate sub aspectul constituţionalităţii încalcă şi prevederile art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la o protecţie egală din partea legii împotriva oricărei discriminări, deoarece instituie privilegii pentru o anumită categorie de persoane.
         De asemenea, se apreciază infracţiunea de ofensă adusă autorităţii “extrapolează insulta, ameninţarea sau violenţa la adresa unei persoane care deţine o funcţie în stat, la nivelul autorităţii’’, deoarece se consideră că o asemenea insultă sau ameninţare este o ofensă adusă autorităţii, iar nu persoanei care a fost victima insultei sau ameninţării. Autorii excepţiei mai susţin că nu există nici o justificare legală sau logică pentru o asemenea echivalare (insulta adusă persoanei cu funcţie în stat = ofensa adusă autorităţii), întrucât într-o societate democratică nu se poate confunda omul cu autoritatea pe care o reprezintă, deoarece el este desemnat sau ales să exercite o anumită funcţie pe o perioadă limitată, iar protecţia sa trebuie să se manifeste, pe această perioadă limitată, numai în strictă legătură cu  asigurarea condiţiilor pentru a-şi exercita funcţia.

          Cu privire la dispoziţia din alin. 6) art. 30  Constituţia României, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, autorii excepţiei susţin că aceste restrângeri se referă la persoana privată în calitatea ei de cetăţean simplu, nu de cetăţean care deţine anumite funcţii în stat. Pornind de la această interpretare, se critică dispoziţiile art. 238 C.pen., pentru că aduc atingere dispoziţiei constituţionale menţionate, prin faptul că reglementează şi alte limite exterioare, neprevăzute de Constituţie, ale libertăţii de exprimare, ceea ce nu poate fi îngăduit.

          Apoi, referitor la dispoziţiile alin. 7) din art. 30 al Constituţiei, care prevăd îngrădiri aduse libertăţii de exprimare, se arată că printre valorile fundamentale a căror vătămare sau periclitare nu poate fi îngăduită, în numele libertăţii de exprimare, nu este menţionată autoritatea de stat, astfel că dispoziţiile art. 238 C.pen. pot fi considerate ca încălcând şi această dispoziţie constituţională. Constituţia interzice defăimarea ţării şi a naţiunii, nu şi a autorităţilor, iar legea penală nu poate institui o limită în plus şi nu poate restrânge “câmpul de manifestare a libertăţii de exprimare mai mult decât Constituţia”.

         În continuare, autorii excepţiei se referă la dispoziţiile din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privitoare la libertatea de exprimare, arătând că nici acestea nu prevăd, ca limită a libertăţii de exprimare, defăimarea autorităţii publice.

         În motivarea excepţiei, autorii au depus la dosar, ca material comparativ, o documentaţie privind modul cum este tratată, în diferite legislaţii, fapta de ofensă adusă autorităţii. În temeiul acesteia se conchide că ţările democratice cele mai civilizate nu mai acceptă ideea unei protecţii speciale, de ordin penal, a unor persoane care deţin funcţii în stat, considerând că acestea trebuie, atunci când sunt defăimate, să folosească aceleaşi mijloace de apărare ca şi cetăţenii de rând; mai ales când presa este implicată în astfel de procese, se consideră că persoanele publice nu au dreptul la o protecţie privilegiată. Autorii mai arată că şi în ţările unde astfel de incriminări mai există, acestea nu se aplică în fapt şi că toate ţările democratice au înlăturat răspunderea penală a ziariştilor în raport cu persoanele publice.

         După examinarea încheierii de sesizare, a punctelor de vedere ale Camerei Deputaţilor şi Guvernului, a raportului întocmit de judecătorul-raportor, a susţinerilor părţilor şi concluziile procurorului, a prevederilor art. 238 C.pen. raportate la dispoziţiile Constituţiei si ale documentelor internaţionale în materie,  Curtea reţine că dispoziţiile art. 238 C.pen. trebuie să fie considerate ca abrogate parţial, în baza dispoziţiei art. 150 alin.1) din Constituţia României, deoarece ele sunt contrare Constituţiei în măsura în care se referă la o persoană care îndeplineşte o activitate obştească, iar subiectul activ nemijlocit al acestei infracţiuni nu poate fi decât o persoana care îndeplineşte o funcţie importantă în stat.

        Curtea a mai reţinut că nu este întemeiată critica adusă dispoziţiilor art. 238 C.pen. prin care autorii excepţiei afirmă că aceste dispoziţii contrare art. 150 alin.1) din Constituţie ar creea o favoare pentru persoanele care îndeplinesc o funcţie importantă în stat, această   favoare constând în faptul că în timp ce în cazul insultei adusă unei persoane particulare, tragerea la răspundere penală are loc numai la plângere prealabilă a părţii vătămate, iar în cazul ofensei aduse autorităţii, prin aceeaşi faptă, tragerea la răspundere penală are loc din oficiu.

         De asemenea, este neîntemeiată afirmaţia potrivit căreia prin incriminarea ofensei aduse autorităţii se identifică insulta, ameninţarea sau actele de violenţă asupra unei persoane cu ofensa adusă autorităţii, deşi  “într-o societate democratică nu se poate confunda omul cu autoritate pe care o reprezintă.”

         Curtea a mai reţinut că argumentul potrivit căruia incriminarea ofensei aduse autorităţii, prin atingerea adusă onoarei, este contrară dispoziţiei art. 30 din Constituţie, privitoare la libertatea de exprimare, nu poate fi primit.

Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 26 ori

nota totala 3.5

autor: dan


Inscriere in newsletter

Referate facultate (164)

Ultimele cautari

Cele mai downloadate

 

acasa -
Viata de Student Referate Filme Porno Sex Shop Moda si Fashion Fashion Sales