TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

Denumirea persoanei juridice - Drept

DENUMIREA ŞI SEDIUL PERSOANEI

 

JURIDICE

 

1. Denumirea persoanei juridice

 

a) Consideraţii generale

 

Necesitatea individualizării subiectelor de drepturi în cadrul circuitului juridic
se manifestă întotdeauna cu aceeaşi tărie, adică fără deosebire după cum
subiectele sunt persoane fizice sau aparţin categoriei persoanelor juridice.
Elementul juridic de individualizare - chipul în care se învederează
personalitatea este, prin excelenţă, numele, în ceea ce priveşte persoanele
fizice iar, corespunzătoare lui - prin finalitate şi funcţiune - se află
denumirea persoanelor juridice, care serveşte pentru desemnarea lor.
Obligaţia persoanelor juridice de a purta o denumire este expres prevăzută de
art. 38 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele
juridice.
O asemenea obligaţie nu poate avea decât caracter general şi imperativ; nici o
excepţie nu este consacrată, nici o derogare nu este îngăduită de lege.

 

b) Stabilirea denumirii

 

Decretul nr. 31/1954 a prevăzut, prin art. 38, că denumirea persoanei
juridice trebuie să fie stabilită ,,prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut".
În cadrul reglementării Decretului nr. 31/1954, stabilirea denumirii variază
după categoria persoanelor juridice la care se referă denumirea.
Facultatea stabilirii ,,prin statut" - în opoziţie cu modul de stabilire prin
însuşi actul de înfiinţare a persoanei juridice - nu poate exista decât în cazul
persoanelor juridice a căror constituire presupune manifestarea de voinţă, în
acest sens, a asociaţilor, adică a acelor persoane fizice sau juridice care
urmează să alcătuiască, în calitate de membri, realitatea socială a subiectului
colectiv.
Denumiea fiind un atribut al personalităţii, stabilirea ei îşi produce efecte de la
data când persoana juridică dobândeşte capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii.
Datorită aceluiaşi caracter - de atribut al personalităţii - dreptul la denumire se
stinge de îndată ce persoana juridică încetează să mai existe, cu o singură
excepţie şi anume, a cazului în care personalitatea juridică încetează prin
dizolvare, caz în care activitatea persoanei juridice continuă, sub aceeaşi
denumire, în scopul şi în măsura necesară lichidării bunurilor.

 

c) Publicitatea denumirii

 

Potrivit Decretului nr. 31/1954 (art. 38), denumirea persoanei juridice se trece
în registru, o dată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei la care se referă
şi această măsură constituie un mijloc de publicitate prin care denumirea este
adusă la cunoştinţa obştească.

 

d) Natura juridică a denumirii

 

Persoana juridică are, netăgăduit, dreptul la denumirea stabilită în condiţiile
legii. Decretul nr. 31/1954 (art. 38) nu foloseşte calificarea de ,,drept" cu
privire la denumire - atunci când reglementează acest atribut al personalităţii
juridice - astfel cum se face, în mod expres, atunci când se referă la dreptul
la nume al persoanei fizice (art. 12).
O asemenea calificare este consacrată însă, în cuprinsul dispoziţiilor
decretului care instituie ocrotirea drepturilor personale-nepatrimoniale. Printre
aceste drepturi, legea (art. 54 al Decretului nr. 31/1954) enumeră, în chip
distinct, dreptul la denumire.
Diin reglementarea dispoziţiilor legale rezultă, aşadar, că denumirea constituie
obiectul unui drept subiectiv, al unui drept personal nepatrimonial, aparţinând
persoanei juridice. Ceea ce caracterizează însă acest drept, spre deosebire
de alte drepturi subiective, este faptul că persoana juridică nu are facultatea
de a exercita ori nu dreptul la denumire, ci ea are obligaţia, impusă de lege,
să-l exercite. De altfel, în general, drepturile persoanelor juridice presupun
obligaţia, penru ele de a le exercita. Persoana juridică ,,va purta", astfel cum
prevede categoric textul art. 38, denumirea ce i-a fost atribuită. Iar, întrucât
dreptul la denumire constituie un atribut al personalităţii, el nu este susceptibil
de a se stinge prin prescripţia extinctivă.
Dreptul la denumire, care, în legislaţia noastră constituie numai un atribut de
identificare - fără caracter patrimonial - nu este în circuitul civil ; el nu se
poate transmite prin act juridic.
În temeiul acestui drept, persoana juridică poate cere rectificarea erorilor
eventuale strecurate în registre, cu prilejul înregistrării ori înscrierii denumirii
stabilite.
Dreptul la denumire presupune, de asemenea, facultatea de a se opune ca o
persoană juridică - sau poate chiar o persoană fizică - să poarte,  în chip
nelegitim, aceeaşi vocabulă, denumire sau, în caul persoanelor fizice, ca
nume de familie. Uzurparea denumirii, adică purtarea ei fără drept de către o
altă persoană, constituie premisa necesară ,,atingerii" la care se referă art. 54
al Decretului nr. 31/1954, atunci când îndrituieşte pe cel care a suferit-o să
ceară instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptelor vătămătoare.
Totodată, astfel cum arată textul articolului citat, persoana juridică vătămată
în dreptul său la denumire va putea cere instanţei să îndeplinească acele
măsuri care vor fi socotite necesare de către instanţă pentru a se ajunge la
restabilirea dreptului atins, cum ar fi, de pildă, publicarea hotărârii
judecătoreşti respective sau retragerea din comerţ a produselor care poartă
denumirea ilicită.
Executarea hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în această materie, este
asigurată prin amenda pe care instanţa judecătorească poate să o pronunţe,
în favoarea statului, împotriva celui care nu îndeplineşte, în termenul stabilit
prin hotărâre, faptele să restabilească situaţia anterioară atingerii dreptului.
Ocrotirea legală ar putea fi invocată şi împotriva utilizării denumirii pentru
desemnarea unei persoane juridice dintr-o operă literară, dramatică etc.

 

e) Schimbarea denumirii

 

Schimbarea denumirii va fi trecută în registru, în cazul persoanelor juridice
supuse formalităţii înregistrării sau înscrierii. Dispoziţiile art. 38 al Decretului
nr. 31/1954 nu prevăd, expres, obligaţia îndeplinirii acestei formalităţi decât
cu prilejul stabilirii denumirii ; aplicarea acestei dispoziţii se impune însă cu
necesitate - pentru identitate de motive - şi în cazurile în care denumirea este
ulterior schimbată.

 

2. Sediul persoanei juridice

 

a) Consideraţii generale

 

Printre elementele de individualizare ale persoanei juridice se numără şi sediul
ei, care este chemat să îndeplinească funcţii juridice corespunzătoare, în
general, celor care sunt proprii domiciliului persoanei fizice. De aceea, textele
legale care se referă la domiciliu sunt, deopotrivă, aplicabile şi persoanelor
juridice, sediul fiind considerat, din acest punct de vedere, domiciliul lor,
bineînţeles, cu excepţia acelor dispoziţii normative care privesc raporturi
juridice proprii numai persoanei fizice şi care sunt deci incompatibile cu
natura persoanelor juridice, cum ar fi, de pildă, dispoziţiile care
reglementează locul deschiderii succesiunii sau cele care vorbesc de
reşedinţă.
Regula dreptului comun o constituie aplicarea dispoziţiilor privitoare la
domiciliul ambelor categorii de persoane, atât celor fizice cât şi celor juridice.
Astfel, în tăcerea legii şi a convenţiei părţilor, domiciliul este cel care
determină locul plăţii (executării) obligaţiilor (art. 1104 Cod civil).
În general, aceleaşi funcţii care reclamă reglementarea domiciliului persoanei
fizice reclamă, deopotrivă, ca orice persoană juridică să aibă un sediu, loc în
care ea să poată fi considerată, întotdeauna, prezentă din punct de vedere al
raporturilor juridice ; locul în care legea prezumă că persoana juridică îşi are
o aşezare care să îngăduie căutarea şi flarea ei în cadrul circuitului civil sau
pentru exercitarea acţiunii de supraveghere, de către organele competente, cu
privire la legalitatea activităţii desfăşurate.
Spre deosebire însă de domiciliul persoanei fizice, legea nu defineşte
noţiunea sediului ; legea se mulţumeşte să prevadă numai modul în care
sediul se stabileşte (art. 39 din Decretul nr. 31/1954).

 

b) Stabilirea sediului

 

Legea prevede că ,,sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care
a înfiinţat-o sau statutului" (art. 39 din Decretul nr. 31/1954).

 

c) Schimbarea sediului

 

Sediul are caracter permanent în sensul că îşi produce efectele cât timp are
fiinţă persoana juridică cu privire la care a fost stabilit

 

d) Sediul ,,secundar"

 

Dispoziţiile Decretului nr. 31/1954 (art. 39) se referă la ,,sediul persoanei
juridice", fără nici o altă distincţie, ceea ce înseamnă că, în dreptul nostru,
principiul unicităţii sediului este consacrat în privinţa persoanelor juridice tot
astfel cum acelaşi principiu este consfinţit în ceea ce priveşte domiciliul
persoanelor fizice.
Unicitatea domiciliului şi a sediului constituie o regulă de drept firească dat
fiind că, prin analiza naturii lor juridice, ele se înfăţişează ca atribute de
identificare a personalităţii ; or, este, neîndoielnic, de esenţa unor asemenea
atribute, ca aceeaşi persoană să fie identificată printr-un singur domiciliu sau
sediu.
Dar principiul unicităţii domiciliului nu este de natură să înlăture posibilitatea
reşedinţelor multiple ale aceleiaşi persoane fizice, reşedinţe care determină
anumite efecte de drept, cu caracter restrâns, şi anume, în măsura în care le
reclamă necesităţile vieţii juridice.
Tot astfel, în cadrul persoanelor juridice, aceleaşi necesităţi impun ca unele
efecte de drept, cu caracter procedural, să nu fie determinate, întotdeauna,
numai de locul în care se află sediul, propriu-zis, al persoanei juridice ; este
vorba de stabilirea competenţei teritoriale a instanţelor de judecată ori a
locului de citare a părţilor.
Codul de procedură civilă prevede, în această privinţă, că cererea împotriva
unei persoane juridice ,,de drept privat" se poate face nu numai la ,,instanţa
sediului ei principal", ci şi la ,,instanţa locului unde ea are reprezentanţă,
pentru obligaţiile ce urmează a fi executate, în acel loc sau care izvorăsc din
acte încheiate prin reprezentant sau prin fapte săvârşite de acesta"
(art. 7 Cod de procedură civilă) ; citarea ,,la sediul principal sau la cel al
sucursalei ori, după caz, al reprezentanţei (art. 87, pct. 2, Cod de procedură
civilă, reprodus astfel cum a fost modificat prin art. I , pct. 30 din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000).

 

e) Domiciliul ales

 

Alegerea de domiciliu constituie o derogare convenţională de la efectele
juridice ale sediului în ce priveşte determinarea competenţei judecătoreşti, iar,
uneori, deopotrivă, şi o împuternicire dată unei alte persoane de a primi
actele procedurale (art. 93 Cod de procedură civilă).
Alegerea de domiciliu poate fi săvârşită nu numai de persoanele fizice, ci şi
de către cele juridice. Astfel, în cazurile în care alegerea de domiciliu este
impusă de lege cu caracter obligatoriu (art. 1781 Cod civil) dispoziţiile care
reglementează o asemenea îndatorire, nu prevăd nici o excepţie cu privire la
persoanele juridice.

 

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Colectiv de autori , ,,Tratat de drept civil. Volumul al II-lea", Editura
Academiei R.S.R. , Bucureşti, 1967
2. A. Ionaşcu, ,,Drept civil. Partea generală", Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1963
3. Constantin Stătescu, ,,Drept civil", Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1970
4. Ion Dogaru, ,,Drept civil. Tratat. Volumul al II-lea", Fundaţia Europeană
Titulescu, Craiova, 2000

Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 50 ori

nota totala 3

autor: DAN


Inscriere in newsletter

Referate facultate (164)

Ultimele cautari

Cele mai downloadate

 

acasa -
Viata de Student Referate Filme Porno Sex Shop Moda si Fashion Fashion Sales