TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

Concesionarea - Drept

1.Generalităţi privind gestionarea serviciilor publice

 

Ideea concesionării unui bun public a fost prezentă încă din dreptul roman, însă fundamentele instituţiei concesionării pentru bunurile private se regăsesc abia în Evul Mediu. După căderea Imperiului Roman, se încetăţeneşte obiceiul de a transforma folosinţa pământului în ceva perpetuu, bazat pe un contract şi în schimbul unei rente, concesionarul avea doar posesiunea şi folosinţa, iar proprietarul originar putea păstra proprietatea bunului concesionat. Asupra acestor pământuri guvernau concomitent două drepturi perpetue ,şi anume, dreptul proprietarului originar, care avea domeniul eminent, şi dreptul concesionarului, care avea domeniul util[1].
Cu timpul, dreptul concesionarului capătă forţă, pe când cel al seniorului devine tot mai simbolic, începând să fie uitat. Aşa se explică de ce concesionarul apare, din punct de vedere al istoriei, treptat, ca singurul proprietar legitim, iar redevenţa pe care trebuia să o plătească seniorului este o sarcină apăsătoare  şi cei care primeau redevenţă încep să fie priviţi ca nişte paraziţi sociali. În Evul Mediu, concesionarea bunurilor domeniului public era sursă de venituri pentru monarhi, mijloc al luptei politice şi modalitate de răsplătire a loialităţii.
Concesionarea s-a extins astăzi, nu se mai concesionează doar pământuri, ci şi alte bunuri, inclusiv servicii, care aparţin fie statului, fie unităţilor administrativ-teritoriale ori instituţiilor publice.
Serviciile publice ocupă un rol important în viaţa unei comunităţi, de aceea se urmăreşte o cât mai bună administrare şi valorificare a acestora.
Există mai multe moduri de a gestiona un serviciu public, fie de către o persoană publică ( stat, comunităţi locale, instituţii), fie de către o persoană privată ( fizică sau juridică). Persoana publică poate gestiona un serviciu public fie în regie proprie, fie printr-o instituţie specializată, iar persoanele private pot gestiona un serviciu public în mai multe moduri :în baza unui contract admnistrativ, in baza unui contract de locaţie, prin delegare dată de autoritatea administraţiei publice locale, prin concesionare. Trebuie făcută distincţia între arendarea serviciilor publice, recunoscută în legislaţia altor state, dar interzisă în România.
Autorităţile publice au dreptul de a încredinţa gestiunea serviciilor publice intuitu personae, indifferent dacă agentul este public sau privat. Desigur , nominalizarea prestatorului de servicii se face potrivit unei proceduri, de exemplu licitaţia. Transparenţa acestei proceduri este un aspect necesar în ceea ce priveşte încredinţarea spre gestionare a unui serviciu public, întrucât publicitatea aduce în concurenţă mai mulţi agenţi economici candidaţi , urmând să fie ales cel mai bun candidat.
Literatura de specialitate a reţinut aşadar mai multe modalităţi de gestiune a serviciilor publice, cum ar fi asocierea în participaţie (art.251 din Codul Comercial ),regia proprie ( este gestionat direct de către autoritatea  publică care l-a înfiinţat), franciză, locaţie de gestiune, gestiune delegată unilateral.
Ne interesează în mod deosebit concesionarea, întrucât este cea mai uzuală modalitate de gestionare a serviciilor publice utilizată actualmente în ţara noastră.

 

 

2. Sediul materiei concesiunii

 

Reglementarea concesiunii este o chestiune pe care autorităţile publice au privit-o cu mare seriozitate, datorită importanţei instituţiei şi datorită consecinţelor pe care le are această operaţiune juridică  în viaţa comunităţilor locale.
Doctrina românească , în special de după 1866 , manifestă rezerve în ceea ce priveşte această instituţie, lucru reflectat în faptul că lipsesc reglementări în materie atât în Codul Civil, în Codul Comercial.
În perioada interbelică, sediul principal al materiei concesionării l-a constituit Legea pentru organizarea şi administrarea pe baze comerciale a întreprinderilor şi avuţiilor publice[2], precum şi Legea contabilităţii publice. Potrivit primului act normativ,articolul 1, toate întreprinderile , instituţiile, exploatările şi aşezămintele publice (sau serviciile din care sunt compuse) care nu au atribuţii exclusiv administrative, precum şi toate bunurile şi drepturile care fac parte din domeniul public sau privat al statului , unitaăţilor administrative-teritoriale sau din domeniul oricăror altor instituţii de utilitate publică, aflate sub controlul acestora, se vor organiza în una din următoarele forme : arendare sau închiriere; concesiune; regie publică sau regie mixtă; regie comercială; regie cooperativă; o combinaţie între aceste sisteme.
Conform aceleiaşi legi, durata concesiunii pentru bunurile domeniului public nu putea fi mai mare de 30 de ani, iar pentru bunurile aparţinând domeniului privat al statului, unităţilor administrativ-teritoriale sau instituţiilor aflate sub controlul acestora, durata concesiunii era de 50 de ani ( art.25, lit.c).
În prezent, există o serie de dispoziţii legale privitoare la concesionarea bunurilor sau a serviciilor publice, în Constituţie, dar şi într-o serie de legi, cele mai multe anterioare legii fundamentale, cum ar fi Legea nr. 15 din 1990[3], privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar[4], cu modificările ulterioare, Legea nr. 50/1991[5] privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor, Legea nr.35 / 1991[6] privind regimul investiţiilor străine , la care se adaugă o serie de hotărâri ale Guvernului, dintre care reţinem H.G. nr.1228 / 1990 pentru aprobarea Metodologiei concesionării, închirierii şi locaţiei de gestiune. Importante dispoziţii cu privire la concesiune sunt cuprinse în Legea petrolului nr.134 / 1995[7], care devine un fel de drept comun în materie de concesionare  a bunurilor proprietate publică, deşi legea în speţă se referă la terenurile proprietate publică care conţin resurse petroliere.
În prezent, Legea nr. 219 / 1998 reglementează regimul jurudic al concesionării, alături de Regulamentul privind organizarea licitaţiilor pentru achiziţii publice de bunuri şi servicii ( Monitorul Oficial nr.459 / 30.11.1998).

 

 

3. Definirea concesiunii

 

Instituţia concesiunii este complexă are multiple implicaţii, atât în plan politico-statal, cât şi social.
Natura sa juridică nu este uşor de conturat, fiind definită drept o ocupare temporară a domeniului public, deci este o operaţiune de înstrăinare, caracterizată prin faptul că era revocabilă , răscumpărabilă şi nu era perpetuă.
Pierre Delvolve defineşte concesiunea ca fiind  “ o convenţie prin care o persoană publică însărcinează cu prestarea unui serviciu public o întreprindere privată care asigură finanţarea lucrărilor, exploatarea lor şi care este remunerată din redevenţele percepute de la usageri.”[8]
Gilles Lebreton consideră concesiunea serviciului public un act administrative prin acre o persoană publică, numită concedent încredinţează unei persoană privată, numită concesionar , gestiunea serviciului public pe riscul său , recunoscându-i dreptul de a percepe redevenţa de la beneficiarii serviciului.[9]
În doctrina românească actuală , Antonie Iorgovan arată că prin contractul de concesiune , o parte – cedentul – transmite altei părţi – concesionarul – spre administrare rentabilă , pe un termen determinat, în schimbul unei redevenţe, o activitate economică, un serviciu public, o subunitate productivă sau un teren proprietate de stat.[10]
Concesionarea serviciilor publice reprezintă un mod prin care administraţia armonizează interesul general al comunităţii locale cu interesul particular al operatorului serviciului public, persoană privată, în speţă.
Legea 219/1998 a concesiunii conturează conceptual de concesiune stipulând că  operaţiunea de concesionare se face în baza unui contract prin care o persoană, numita concedent, transmite pentru o perioada determinată, de cel mult 49 de ani, unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe. 

 

 

4.Subiectele contractului de concesiune

 

Conform art. 5(1) au calitatea de concedent, în numele statului, judeţului, oraşului sau comunei:
a) ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile proprietatea publică sau privată a statului ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes naţional;
b) consiliile judeţene, consiliile locale sau instituţiile publice de interes local, pentru bunurile proprietate publică ori privată a judeţului, oraşului sau comunei ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes local.
 Alineatul (2) prevede ca poate avea calitatea de concesionar orice persoana fizică sau persoană juridică de drept privat, română ori străină.

 



[1] “ La început, prprietarul originar deţinea pe deplin proprietatea , concesionarul neavând nici un character de proprietar. Dreptul proprietarului originar era abstract, puţin vizibil, , pe când dreptul vasalului era concret, vizibil şi în acelaşi timp perpetuu, cu timpul s-a recunoscut şi concesionarului un drept de proprietate. Din acel moment, un singur fond a avut doi proprietary : proprietarul originar, care avea domeniul eminent şi proprietarul concesionar, care avea domeniul util “. (ibidem)

[2] publicată în Monitorul Oficial nr.62 din 16.03.1929

[3] Monitorul Oficial nr.98/8.08.1990

[4] Legea nr.1 / 2000 privind fondul funciar.

[5] Monitorul Oficial nr.163/7.08.1991

[6] Monitorul Oficial nr.73/10.04.1991

[7] Monitorul Oficial nr.301/29.12.1995

[8] LDA, pag. 47

[9] DAG, pag. 122

[10] DATE, VOL. III, Pag.103


Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 135 ori

nota totala 5.25

autor: dan


Inscriere in newsletter

Referate facultate (164)

Ultimele cautari

Cele mai downloadate

 

acasa -
Viata de Student Referate Filme Porno Sex Shop Moda si Fashion Fashion Sales