TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

Casatoria - Drept

Căsătoria, la romani,  era o uniune între bărbat şi femeie, o asociere pentru toată viaţa, o împărtăşire a dreptului civil şi religios - nuptie suntcomunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et humani iuris comunicatio[1]; era uniunea bărbatului şi a femeii ce implica o viaţă comună - nuptia sive matrimonium este vire et mulieris conjuctio, individuam consuetudinem vitae contiens[2].
            Astăzi, căsătoria este definită ca uniunea liber consimţită dintre bărbat şi femeie, încheiată în concordanţă cu dispoziţiile legale, în scopul întemeierii unei familii şi reglementată de normele imperative ale legii[3].

 

            Romanii au cunoscut mai multe feluri de căsătorie corespondente într-o anumită măsură epocilor de drept care s-au succedat şi totodată au coexistat unele cu altele. Astfel, căsătoria cu manus, adică cu puterea maritală a bărbatului exercitată asupra ei, femeia părăsea familia de origine rupând astfel legăturile agnatice cu acestea, şi intra în familia soţului dobândind în noua familie drepturi noi, respectiv dreptul de succesiune şi dreptul la rudenia civilă, agnaţiunea. În această condiţie ea nu putea fi emancipată şi nici dată în adopţiune[4].
            Căsătoria fără manus era căsătoria specifică dreptului clasic cu toate că ea coexista şi cu căsătoria cu manus, care era oricum mai rară în această epocă. Era o căsătorie mai simplă şi cu toate controversele ce au existat asupra ei, se pare că ea exista încă din epoca veche, mai ales că era menţionată de către Legea celor XII Table, fiindcă probabil era folosită de plebei.
            Prin căsătoria fără manus, adică fără puterea bărbatului exercitată asupra femeii, aceasta rămânea în familia de origine având două poziţii după cum era cazul: prima, era sui iuris aflându-se sub tutela perpetuă a agnaţilor, a doua, era alieni iuris, găsindu-se astfel sub patria potestas a lui pater familias. Aceasta era şi ea o iustae nuptie, iustum matrimonium chiar dacă bărbatul nu avea autoritate asupra ei.
            Concubinatul era căsătoria specifică dreptului postclasic, o căsătorie inferioară celor două anterioare, care în dreptul vechi şi dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de fapt. Justinian[5] a fost acela care a ridicat concubinatul la rangul căsătoriei, dându-i efectele juridice, creând un drept de moştenire faţă de tatăl lor pentru copiii naturali născuţi în afara căsătoriei fără manus.
            Astăzi, prin concubinat înţelegem o convieţuire de fapt între un bărbat şi o femeie, o perioadă relativ îndelungată de timp. Ea nu este o uniune juridică, nefiind reglementată de lege, astfel că se deosebeşte esenţial de căsătorie, care are statut legal, determinat prin norme juridice.
            Concubinajul nu este interzis de lege, dar nici nu i se pot aplica, prin analogie, dispoziţiile legale referitoare la căsătorie. Între concubini se pot face convenţii, dacă acestea ar respecta condiţiile de valabilitate din dreptul comun.

 

            De obicei, dar nu obligatoriu, încheierea căsătoriei era precedată de logodnă - sponsalia, ce era o învoială prin care viitori soţi, ori personal ori prin intermediul părinţilor, se obligau ca mai târziu să se căsătorească[6].
            În zilele noastre, cererea în căsătorie este un lucru obligatoriu. În conformitate cu dispoziţiile art. 12 C. fam., cei care vor să se căsătorească trebuie să facă la serviciul de stare civilă o declaraţie de căsătorie, prin aceasta exprimându-se voinţa, din partea amândorura, de a încheia căsătoria. Declaraţia de căsătorie se face în scris şi ea nu va putea fi dată prin reprezentare, ci numai personal.

 

            La romani, căsătoria fiind considerată un act de drept privat, ea nu se putea încheia fără prezenţa soţiei, în schimb se putea încheia fără prezenţa soţului. Încheierea căsătoriei era urmată de  conducerea soţiei la casa soţului unde se dădea o petrecere rituală care atesta legitimitatea căsătoriei.
Pentru încheierea căsătoriei trebuiau îndeplinite anumite condiţii, condiţii de formă şi condiţii de fond.
           
                        Condiţii de formă[7]
Acestea priveau numai căsătoria cu manus:
-          confarreatio, căsătoria specifică numai patricienilor care beneficiau exclusiv de îndeplinirea unor ritualuri religioase de la care erau excluşi plebeii[T1] ;
-          usus, constă în coabitarea femeii cu bărbatul timp de un an de zile, la căpătul căruia femeia intra în mod automat sub puterea bărbatului[T2] ;
-          coemptio, consta dintr-o mancipaţiune făcută de însăşi femeie către viitorul ei soţ. Deci aceasta era o vânzare - cumpărare simulată a femeii către bărbat, o formă de căsătorie inventată de către plebeii care nu aveau acces la confarreatio, cu scopul de a dobândi şi ei putere, manus asupra soţiilor lor după modelul patricienilor.
Pentru căsătoria fără manus, nu exista vreo condiţie specială privind forma. Aceasta se realiza simplu prin instalarea femeii în casa bărbatului, ocazie cu care se dădea o petrecere de către acesta.

 

                        Condiţii de fond
            Sunt aceleaşi atât pentru căsătoria cu manus cât şi pentru căsătoria fără manus. Astfel:
- conubium (ius conubii), era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o căsătorie valabilă conform cu ius civile. Acesta avea o accepţiune obiectivă ce însemna aptitudinea generală[8] de a încheia o căsătorie. Accepţiunea subiectivă era aptitudinea relativă[9] a unei persoane de a se căsători cu o anumită persoană.
Astfel că din lipsa lui ius conubii, puteau apărea două feluri de incapacităţi: o incapacitate absolută şi una relativă.[T3] 
- affectio maritalis (consimţământul)[10].[T4] 
- vârsta admisă pentru căsătorie era stabilită pentru fete la 12 ani, când se considera că ele au devenit nubile, adică erau în stare să procreeze. Referitor la băieţi se folosea sistemul cercetării corporale până la împăratul Justinian, când, s-a stabilit vârsta de 14 ani.
           
            În zilele noastre, pentru încheierea unei căsătorii, legiuitorul a prevăzut necesitatea îndeplinirii anumitor condiţii de fond, precum şi respectarea unor condiţii de formă, după cum în prezenţa anumitor împrejurări, expres determinate, a interzis încheierea căsătoriei.
           
            Condiţii de fond la încheierea căsătoriei

 

            Condul familiei prevede, în mod expres, trei condiţii de fond la încheierea căsătoriei: vârsta matrimonială (art. 4 C. fam); comunicarea stării sănătăţii (art. 10 C. fam) şi consimţământul viitorilor soţi (art. 16 C. fam). Deşi legea nu prevede în mod expres, ar mai putea fi adăugată şi diferenţierea sexuală.


[1] Modestim, D. 23, 2, 1.

[2] Inst. I. 1, 91.

[3] I. P. Filipescu, Tratat […], op. cit., pag. 14.

[4] M. V. Jacotă, op. cit., 182; M.V. Jacotă, Contribuţii la studiul crizei generale a sistemului sclavagist în imperiul roman, Ed. Academiei, 1963.

[5] C. St. Tomulescu, op. cit., 1958, pag. 236.

[6] S. G. Longinescu, op. cit., pag. 595.

[7] C. St. Tomulescu, op. cit., 1937, pag. 143; P. Noailles, Revue historique de droit francais et etranger, 1936, pag. 415.

[8] Fr. Girard, Manuel elementaire du droit romain, 1897, pag. 149; C. St. Tomulescu, op. cit., 1958, pag. 232.

[9] Ibidem.

[10] Fr. Girard, op. cit., 1897, pag. 147; E. Molcuţ, D. Oancea, op. cit., 1991, pag. 54.


 [T1]În cadrul acestora se oferea zeului Jupiter o pâine făcută din grâu, farreus panis, de unde şi denumirea de confarreatio, se pronunţau solemn anumite cuvinte cu semnificaţie rituală, certa et solemna verba, în faţa unui număr de zece martori, a flaminului lui Jupiter şi a lui pontifex maximus. Viitoarea soţie trebuia să poarte pe cap un voal de culoare roşie ce semnifica consacrarea către zeul Marte, zeu atât al războiului cât şi al agriculturii.

 [T2]Acest lucru se întâmpla dacă femeia nu  întrerupea prin ius trinoctii, termenul, adică dreptul de a absenta trei zile consecutiv de la domiciliul bărbatului.

 [T3]Incapacitatea absolută era cea care împiedica o persoană să contracteze o căsătorie valabilă cu o altă persoană. De exemplu cei care nu aveau calitatea de cetăţeni.

Incapacitatea relativă era aceea care împiedica pe cei care se bucurau de ius conubii de a contracta iustae nuptiae cu anumite persoane. Aceasta dădea naştere unor piedici la căsătorie, care erau următoarele: rudenia, alianţa, condiţia socială şi legea.

 [T4]Când persoanele ce se căsătoreau erau alieni iuris, nu se cerea consimţământul lor, ci a persoanelor sub a cărui putere se găseau aceştia. Când ele erau sui iuris, se cerea consimţământul lor.


Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 549 ori

nota totala 5.56

autor: danut


Inscriere in newsletter

Referate facultate (164)

Ultimele cautari

Cele mai downloadate

 

acasa -
Viata de Student Referate Filme Porno Sex Shop Moda si Fashion Fashion Sales