TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

Bursa monetara si financiara - Economie

Bursa monetară şi financiară

 

Capitolul I.
BURSA. CONTRACTE BURSIERE

 

 

1.1. ISTORICUL BURSELOR DE MĂRFURI

 

Apariţia şi formarea burselor de mărfuri este rezultatul unui proces evolutiv firesc care a început în urmă cu aproximativ 2000 de ani în Grecia şi Roma Antică şi continuă şi astăzi. Dacă ar fi să alegem oricare din produsele tranzacţionate azi la bursă şi am încerca să-i traversăm evoluţia pe piaţă de-a lungul istoriei, am găsi că acesta a trecut prin cinci faze distincte: oferirea ca dar, schimbul de marfă (barter), contractul cu plată şi livrare imediată (spot), contractul cu plată şi livrare ulterioară stabilirii preţului (forward) şi contractul la termen (futures şi options).
Darul şi schimbul de marfă datează de la începutul civilizaţiei. A treia fază, contractul spot, poate fi considerată ca adevăratul început al pieţelor de marfă organizate.
Până în anul 1600 comerţul în Europa şi Asia nu a fost destul de intens pentru a permite susţinerea activităţii comercianţilor locali sau a pieţelor locale. Periodic, târgurile serveau ca pieţe de desfacere pentru arii geografice întinse. Aceste târguri au fost organizate la început de comercianţii ambulanţi care schimbau mărfurile lor locale pe mărfuri exotice aduse din ţinuturi îndepărtate. Banii erau puţini şi majoritatea tranzacţiilor se făceau prin simplu schimb. Acest tip de târg era des organizat în Grecia Antică, în timpul Imperiului Roman, dar şi în China.
Treptat, a apărut o reţea de târguri specializate şi bine organizate. Existau reguli  precise care  stabileau unde, când şi cum pot vinde comercianţii, în funcţie de tipul de marfă oferit. S-a introdus interdicţia contractării în afara acestor târguri, pentru a preveni acumularea unei cantităţi mari de marfă care ar fi permis ulterior controlul preţului.
Cu timpul, s-au constituit asociaţii de comerţ care reprezentau interesele noii clase de comercianţi. Disputele din afaceri erau soluţionate în tribunale special înfiinţate, prin aplicarea codului comerciantului.
Odată cu creşterea numărului de tranzacţii s-a introdus ca mijloc de schimb „scrisoarea de târg". Aceste scrisori permiteau amânarea plăţii unei mărfi, deci o extindere a creditului. Comercianţii aveau posibilitatea să circule din târg în târg reglând plăţile prin anularea debitelor sau creditelor cu scrisori de târg, plătind la sfârşit eventualele datorii rămase, în bani. Aşa a apărut piaţa spot (cash). Adesea, comercianţii prezentau eşantioane din marfa lor, urmând ca plata - în bani sau cu scrisoare - să se facă numai atunci când titlul trecea la cumpărător.
Se consideră că rădăcinile comerţului la termen se află în sistemul de târguri medievale japoneze, care a permis Japoniei să dezvolte şi să organizeze piaţa la termen începând cu anul 1697, cu aproape un secol şi jumătate înaintea Statelor Unite ale Americii.
Denumirea de „bursă" provine de la oraşul Bruges, unde aceste adunări se  ţineau la Hotel des Bourses, numit aşa după un senior din vechea şi nobila familie van den Boursen care îl construise şi pe al cărui frontispiciu erau sculptate în piatră trei pungi (fr. bourse). Aici se întâlneau bancherii şi negustorii pentru a negocia bani, metale preţioase, hârtii de valoare şi mărfuri. Cu timpul, locurile de întâlnire ale comercianţilor au primit denumirea de burse.

 

 

1.1.1. Primele burse de mărfuri în lume

 

Prima bursă, în accepţiunea modernă, a fost cea de la Anvers, înfiinţată în anul 1531. Bursa din Anvers avea o clădire proprie unde se încheiau tranzacţii cu mărfuri coloniale.
În anul 1554 s-a înfiinţat la Londra o bursă denumită „Royal Exchange", care, din 1773 s-a profilat numai pe schimbul de efecte financiare.
În anul 1639 apar la Paris o serie de agenţii de schimb în domeniul negocierii titlurilor de valoare; apoi la Lyon, Toulouse şi Rouen, iar spre sfârşitul secolului al  XVII-lea, la Montpellier.
În Germania, la jumătatea secolului al XVI-lea apar primele burse la Augsburg, Nürnberg şi Hamburg, iar la începutul secolului al XVII-lea, bursa din Berlin.
La începutul secolului al XVII-lea la Amsterdam mărfurile se puteau negocia în baza contractelor „options" prin care se permitea convenirea unui preţ în baza căruia cumpărătorul obţinea de la vânzător dreptul de a cumpăra o cantitate de marfă la o dată stabilită în viitor. Un secol mai târziu, tot în acest mare centru comercial se constituie o bursă a grâului în care se desfăşurau tranzacţii de trei ori pe săptămână, într-o hală uriaşă de lemn în care fiecare negustor avea un om tocmit pentru a aduce mostre din grâul pe care dorea să-l vândă şi pentru a negocia preţul în funcţie de calitatea acestuia.
Burse au mai fost înfiinţate la Basel (1699), Paris (1724), Viena (1761), New York (1792), Bruxelles (1801), Roma (1827), Madrid (1831), Milano (1833), Geneva (1850), Tokyo (1855) etc.
În secolul al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-lea în Olanda şi Anglia comerţul spot devenise deosebit de important pentru materii prime, produse agro-alimentare şi industriale.
În 1848 şi-a început activitatea Chicago Board of Trade ca bursă de grâne. Câţiva dintre cei mai pricepuţi comercianţi de grâne au hotărât să se reunească într-o bursă organizată de cereale - CBOT. Odată cu apariţia unei burse organizate, care oferea un loc de întâlnire centralizat, investitorii bogaţi au văzut o oportunitate pentru construirea unor silozuri imense unde să-şi depoziteze grânele pentru consumul pe un an întreg. Aceasta a ajutat la soluţionarea problemelor legate de oferta de grâne care existau în trecut în America şi a contribuit la stabilirea preţurilor cerealelor pentru tot cursul anului. În acest interval de timp s-a produs transformarea comerţului „spot" în comerţ „la termen", proces apărut pentru prima dată într-o formă asemănătoare celei existente azi, la Chicago Board of Trade în 1865. Chicago devenise în acel moment capitala mondială a cerealelor. Acest gen de comerţ s-a extins apoi la Liverpool, Londra, New York, New Orleans, Berlin.
În 1874, negustorii au format Bursa de Produse din Chicago, unde se comercializau la început unt, ouă, brânză, păsări domestice şi alte produse agricole. Mai târziu, aceasta a fost numită Bursa de Unt şi Ouă din Chicago (Chicago Egg&Butter Board). În cele din urmă, aceasta a început să tranzacţioneze tipuri de marfă atât de multe şi diverse, încât, în 1919, a fost numită mai aproape de realitate, Chicago Mercantile Exchange. Câteva dintre mărfurile tranzacţionate în acel timp erau cartofii, ceapa şi pieile de vită iar din perioada anilor 1950, curcanii, ouăle îngheţate şi slănina de porc au fost adăugate mărfurilor care se tranzacţionau la CME. Astăzi se lucrează cu patru grupe de produse: mărfuri agricole, valute, dobânzi şi indici bursieri.
În 1880 doar grâul, porumbul, ovăzul şi bumbacul făceau obiectul tranzacţiilor la termen. Cu timpul, gama produselor tranzacţionate le termen s-a extins cu materii prime industriale (cupru, plumb, zinc), carcase de porc, vite vii, cherestea, suc de citrice. Dezvoltarea pieţelor la termen, creşterea semnificativă a numărului de tranzacţii au determinat, ca începând cu anul 1971, să se diversifice gama produselor tranzacţionate la termen cu metale preţioase (aur, argint, platină), devize, titluri financiare cu venit fix şi indici bursieri.
În 1972, CME inaugurează tranzacţionarea contractelor futures pe valute - primele contracte futures financiare, iar în 1975 CBOT lansează primele contracte futures pe rata dobânzii. În 1982 Kansas City Board of Trade iniţiază primele contracte futures pe indici bursieri.
Este de remarcat faptul că deşi CBOT lansase contracte futures pe grâne încă din 1865 şi CME contracte futures pe ouă şi unt încă din 1919, prima lege care venea să reglementeze „pieţele de contracte" a fost adoptată abia în 21 septembrie 1922 - „Legea tranzacţiilor futures cu cereale"(The Grain Futures Act of 1922). Legea superviza tranzacţiile futures cu cereale, dar nu aborda atent probleme ca reglementarea mecanismului de tranzacţionare şi prevenirea manipulării pieţelor. Crahul bursier din 1929 şi criza economică de la începutul anilor '30 au grăbit adoptarea în 1936 a „Legii bursei de mărfuri"(The Commodity Exchange Act of 1936).
Istoria s-a repetat în ceea ce priveşte reglementarea contactelor futures de pe pieţele financiare. Deşi acestea erau cunoscute încă din 1970 şi au fost lansate în 1972, legea care le reglementa a fost adoptată în 23 octombrie 1974.
O creştere deosebită a interesului pentru tranzacţiile la termen s-a înregistrat între anii 1975-1985, fapt evidenţiat de volumul contractelor pe pieţele americane şi engleze.
În prezent, numărul burselor care funcţionează în lume trece de 100, din care 18 sunt în SUA, 11 în Anglia, 8 în Germania, 7 în Franţa. Există azi 60 de burse futures şi de opţiuni răspândite în 37 de ţări.
Odată cu schimbările petrecute în ţările din Europa Centrală şi de Est s-au făcut eforturi în vederea organizării unor pieţe bursiere şi în ţările din această zonă.

 

 

1.1.2. Bursele de mărfuri în România

 

După cum relatează Nicolae Iorga în „Istoria comerţului"(1937), încă din 1839 apare ideea organizării unor burse în Bucureşti şi Brăila. În anul 1840 în ziarul „Mercurul Brăilei" este prezentat „Codul de Comerţ" care cuprinde prima reglementare generală a bursei de comerţ în Muntenia. Acest cod a fost pus în practică şi în Moldova, unde a fost extins oficial după unirea Principatelor, în cadrul acţiunii de unificare legislativă, prin legea din 7 decembrie 1863. „Codul de Comerţ" din 1840 constituie o reproducere  a „Codului Comercial Francez " din 1807. În 1865, în ziarul „Monitorul - Jurnal oficial al Principatelor Unite Române" apare primul proiect de lege pentru instituirea burselor de comerţ la Bucureşti, Iaşi, Galaţi şi Brăila care cuprinde reglementarea organizării şi funcţionării acestor burse. „Legea asupra burselor mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri" din 1881 adoptată după legislaţia franceză, punea bazele organizării burselor de mărfuri şi de valori. Un an mai târziu se deschidea Bursa de la Bucureşti. „Legea asupra burselor de comerţ" din 1904 a redefinit instituţia bursieră iar legea de unificare din 1929 a determinat creşterea credibilităţii instituţiei bursiere din România.
Deşi legea din 1929, cunoscută sub denumirea de „Legea Madgearu", admitea operaţiunile la termen, acestea nu au fost practicate în România până în 11 iulie 1997, când au fost lansate în premieră la Bursa din Sibiu. Pe fondul unui volum de tranzacţii scăzut pe piaţa mărfurilor fungibile şi al lipsei unui cadru legislativ care era tot mai mult cerut de piaţa din România, Bursa Monetar Financiară şi de Mărfuri Sibiu (pe atunci Bursa din Sibiu) s-a orientat în lansarea contractelor futures pe indici bursieri şi pe valute. Este cunoscut faptul că lansarea cu succes a unui contract futures depinde de lichiditatea pieţei activului de bază. Aceasta a fost premisa care a determinat reorganizarea Bursei de Mărfuri din Sibiu ca piaţă futures financiară.
Prima iniţiativă legislativă după1990 a avut loc în 28 august 1997 prin Ordonanţa 69 privind „Legea burselor de mărfuri". Ea venea să contureze modul de organizare al burselor de mărfuri în vederea tranzacţionării de contracte futures şi opţiuni.

 

1.2. BURSA - DEFINIRE ŞI CARACTERISTICI

 

 

1.2.1. Ce este bursa?

 

Termenul desemnează o instituţie cu putere de autoreglementare, specifică economiei de piaţă liberă - bursa - ca formă organizată de schimb pentru mărfuri şi valori.
În esenţă, noţiunea indică locul de întâlnire a negustorilor şi oamenilor de afaceri, în sensul unui spaţiu de concentrare a cererii şi ofertei. Acest conţinut rezultă din definiţiile date în limbajul de specialitate.
Astfel „Legea română asupra burselor" din 1929 - „Legea Madgearu" - se arată că „bursele sunt instituţii publice create în scopul de a reuni pe comercianţi, industriaşi, producători, armatori şi asigurători în vederea negocierii valorilor publice şi private, monedelor, devizelor, mărfurilor, productelor, închirierii vaselor şi acoperirii riscurilor de tot felul" .
Prin urmare bursa este o piaţă, care se particularizează prin obiectul tranzacţiilor şi modul de organizare şi funcţionare.
În domeniul dreptului se apreciază că bursele sunt instituţii unde se negociază (se vând şi se cumpără) valori mobiliare sau mărfuri, după o procedură anumită şi numai de către anumiţi intermediari, sub supravegherea autorităţilor.
Formarea şi afirmarea bursei exprimă însăşi definirea relaţiilor de schimb, a pieţei ca structură de bază a economiei de piaţă moderne. Odată cu consacrarea bursei, relaţiile de schimb ajung la deplină extindere şi maturizare, primind rolul central în reglarea mecanismului de piaţă.

 

 

1.2.2. Caracteristicile pieţelor bursiere

 

Natura specifică a bursei este dată de o serie de caracteristici ce vor fi prezentate mai pe larg în cele ce urmează.

 

Piaţă de mărfuri: Bursele sunt locuri de concentrare a cererii şi ofertei pentru mărfuri, precum şi pentru diferitele tipuri de hârtii de valoare. Dacă la începutul lor, pieţele bursiere erau organizate pentru tranzacţionarea în egală măsură a mărfurilor şi valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele două categorii de burse.
Bursele sunt centre ale vieţii comerciale, pieţe unde se tranzacţionează mărfuri, titluri pe mărfuri, active monetare şi financiare, care au anumite caracteristici:
- sunt generice; se individualizează prin măsurare, numărare sau cântărire
- sunt fungibile; pot fi înlocuite unele prin altele
- au caracter standardizabil; marfa poate fi împărţită pe loturi omogene
- sunt depozitabile; permit executarea obligaţiilor contractuale la o anumită perioadă de la încheierea tranzacţiei
- au un grad redus de prelucrare; menţinerea caracterului de produs de masă, nediferenţiat, omogen.

 

Piaţă simbolică: Unul dintre principalele obiective ale organizării schimburilor în cadrul bursei îl reprezintă asigurarea operativităţii tranzacţiilor comerciale şi financiare, realizarea acestora pe o bază standardizată. Necesitatea extinderii şi intensificării schimburilor a generat o tendinţă de dematerializare a mărfurilor, de la bunuri determinate fizic trecându-se la mostre şi eşantioane reprezentative. Pe măsura consacrării de uzanţe comerciale s-a trecut de la eşantion la tipuri şi denumiri uzuale, adică la calităţi abstracte de marfă, pe baza cărora se încheie tranzacţii comerciale. Astfel bursa simplifică la maxim activitatea de tranzacţionare şi reduce negocierea la elementele sale esenţiale: sensul operaţiunii (vânzare sau cumpărare), marfa, cantitatea, preţul şi termenul de livrare.
Bursa nu mai este o piaţă originară, pe care se vând şi se cumpără mărfuri fizice, ci o piaţă derivată pe care se vând şi se cumpără titluri pe marfă. Dovada existenţei mărfurilor se face cu un document acceptat de comercianţi: recipisa (actul) de depozit pentru mărfurile aflate în antrepozite şi conosamentul pentru mărfurile încărcate pe vas. Transferul proprietăţii asupra mărfii, deci executarea obligaţiilor contractuale de livrare, se realizează prin transmiterea documentului respectiv. Bursa nu îşi asumă rolul de realizare a tranzacţiei în forma sa fizică, mişcarea mărfurilor având loc în afara acestei pieţe.

 

Piaţă organizată şi liberă: Bursa este o piaţă organizată în sistem de autoreglementare, în sensul că tranzacţiile se realizează conform unor principii, norme şi reguli cunoscute şi respectate de către toţi participanţii. Aceasta nu înseamnă administrarea pieţei, ci reglementarea ei în scopul obţinerii unui sistem ce garantează caracterul liber şi deschis al tranzacţiilor comerciale şi financiare.
Nu pot fi tranzacţionate la bursă decât mărfuri sau valori pentru care există concurenţă liberă, pentru care oferta provine de la un număr suficient de mare de ofertanţi, cererea este solvabilă şi relativ constantă, astfel încât să nu apară posibilitatea unor concentrări în scopul manipulării preţului.

 

Piaţă reprezentativă: Bursa este o piaţă reprezentativă în care se stabileşte preţul mărfurilor pentru care ea constituie o piaţă organizată - cotaţia bursei - element ce serveşte drept reper pentru toate tranzacţiile comerciale sau operaţiunile financiare care se desfăşoară în ţara respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume.

 

 

1.3. CONTRACTELE BURSIERE

 

Încă de la apariţia lor, bursele de mărfuri s-au bucurat de un interes deosebit din partea marelui public, reprezentând pentru unii o speranţă de îmbogăţire rapidă iar pentru alţii soluţia în căutarea unei certitudini asupra viitorului apropiat sau îndepărtat. Procesul de dematerializare a mărfii a constituit primul mare pas spre tranzacţiile futures. Facilitarea stabilirii calităţii a contribuit la o dezvoltare a lichidităţii.
Fluctuaţiile ample şi neanticipate ale preţurilor pe pieţelor spot, împreună cu puterea limitată a participanţilor la aceste pieţe, au fost factori favorabili în apariţia tranzacţiilor forward şi futures.
Tipuri de contracte bursiere:
- contractul spot - are ca obiect o marfă prezentă, existentă în momentul încheierii contractului şi care urmează să fie livrată şi achitată imediat
- contractul forward - este un acord privat de a cumpăra sau a vinde, de a livra şi respectiv de a plăti la o anumită dată viitoare o marfă, valută sau un activ financiar la un preţ stabilit în momentul încheierii tranzacţiei
- contractul futures - este un angajament standardizat de a cumpăra sau vinde un activ, marfă, titlu financiar sau instrument monetar la un preţ stabilit în momentul încheierii tranzacţiei, cu lichidarea la o dată viitoare
- opţiunile - contracte între un vânzător şi un cumpărător care dau dreptul dar nu şi obligaţia de a cumpăra sau a vinde la o anumită dată viitoare un activ, marfă, titlu financiar sau instrument monetar, drept obţinut în schimbul plăţii unei prime.

 

 

1.3.1. Contractul spot

 

Contractele spot sunt contracte de vânzare - cumpărare a căror executare are loc, teoretic, imediat după încheierea lor. Practic, ele sunt executate în termene cuprinse între 24 de ore şi 10 zile bancare şi presupun livrarea obligatorie a mărfii.
Marfa ce stă la baza contractului spot este:
- la vedere (adică există)
- disponibilă (nu e grevată de vreo obligaţie; de exemplu, gajul)
- prezentă (se află într-un depozit agreat de bursă)
Preţul de execuţie al contractului este cel stabilit în momentul încheierii tranzacţiei.

 

 

1.3.2. Contractul forward

 

Odată cu apariţia burselor, vânzătorii şi cumpărătorii aveau posibilitatea de a reduce nesiguranţa preţurilor printr-o vânzare forward cash. O vânzare forward cash sau un contract forward reprezintă o negociere privată în care vânzătorul şi cumpărătorul convin asupra unui preţ pentru o marfă care urmează să fie livrată în viitor. La contractele forward cash, marfa nu se putea transmite până la data de livrare prestabilită. Acum vânzătorul şi cumpărătorul au posibilitatea de a bloca un preţ cu mult timp înaintea executării contractului şi să elimine astfel incertitudinea cauzată de fluctuaţiile de preţ din această perioadă.

 

Certitudinea preţului conferă posibilitatea cumpărătorilor şi vânzătorilor să îşi anticipeze corect veniturile viitoare. Contractul forward a ajutat la scăderea riscului schimbării preţului şi a facilitat dezvoltarea pieţelor şi vânzarea mărfurilor.
Totuşi nu a dispărut riscul ca un comerciant (cumpărătorul mărfii) să nu-şi îndeplinească prevederile contractuale în cazul în care preţurile au scăzut dramatic, producătorul rămânând cu mărfurile pe stoc şi fără alt cumpărător. În cazul opus, dacă preţurile au crescut dramatic în perioada dintre contractare şi livrare, vânzătorul ar fi fost cel tentat să nu respecte contractul, în încercarea de a vinde altcuiva la un preţ mult mai mare decât cel care s-a stabilit în contract.
Pentru a rezolva problema garantării executării tranzacţiei, s-s dezvoltat o nouă metodă. Fiecare participant la o tranzacţie depozitează o sumă de bani la o a treia parte, neutră. Acest lucru dă siguranţa că fiecare parte va respecta contractul. Dacă una din părţi nu-şi îndeplineşte obligaţiile cealaltă parte urmează să primească banii ca despăgubire pentru orice pierdere financiară.
Bursele şi-au dezvoltat standarde de calitate şi unităţi de măsură pentru fiecare marfă. Aceasta a dus la comercializarea (vânzarea şi cumpărarea) de contracte pe titluri de marfă care specificau cantitatea, calitatea, data scadenţei şi data de livrare a unei mărfi.
Cel mai reprezentativ exemplu de contract forward folosit zilnic de către fiecare este abonamentul la un ziar, pentru care se percepe preţul convenit anterior pe toată durata valabilităţii abonamentului (contractului).
Există câteva avantaje ale contractelor forward. Pe lângă avantajele evidente, cum sunt cunoaşterea exactă a sumei şi cantităţii pe care urmează să o primească, a nivelului calitativ şi a momentului livrării, certitudinea preţului este importantă deoarece un cumpărător îşi va cunoaşte costurile anticipat. Şi vânzătorul îşi va cunoaşte veniturile dinainte. Astfel, certitudinea preţului dă posibilitatea cumpărătorilor şi vânzătorilor să-şi anticipeze corect veniturile viitoare.

 

 

1.3.3. Contractele futures

 

Contractele forward standardizate s-au transformat în contracte futures. De exemplu, un contract futures pe grâu pentru iunie 2000 obligă vânzătorul să livreze cumpărătorului 20 de tone de grâu de o anumită calitate, la termenul de expirare a contractului; sau un contract futures pe dolari SUA pentru martie 2000 cere celui care îl vinde să livreze celui care l-a cumpărat 1000 de dolari la scadenţă.
Persoanele fizice sau juridice pot executa tranzacţii futures chiar dacă nu au intenţia de a face sau de a primi livrarea.
Deoarece contractele futures sunt standardizate, ele pot fi transmise de mai multe ori. Este necesară o metodă pentru a intersecta ultimul vânzător cu ultimul cumpărător. Operaţiunile de compensare ale casei de clearing a bursei au ajuns să înregistreze toate tranzacţiile şi livrarea documentelor de la vânzători la cumpărători. Această operaţiune facilita şi compensarea contractelor futures deoarece ele erau standardizate şi se puteau schimba între ele. De exemplu, o persoană care a cumpărat un contract futures poate să-l vândă eliminându-şi astfel poziţia deschisă de la agenţia de brokeraj la care a deschis contul de marjă. Compensarea a creat oportunitatea ca cei care doresc să execute contractul.
Posibilitatea de compensare este o caracteristică fundamentală a comerţului futures. Numai aproximativ 2% din totalul contractelor futures au ca rezultat o livrare fizică. O altă funcţie esenţială a casei de compensaţie este aceea de a se interpune între vânzător şi cumpărător la fiecare tranzacţie. În realitate, un vânzător vinde casei de compensaţie, iar cumpărătorul cumpără de la casa de compensaţie. Aceasta conferă integritate tuturor tranzacţiilor.
Elementele contractului futures sunt: simbolul contractului, unitatea de tranzacţionare, cotaţia, variaţia minimă de preţ (tick-ul), limitele de variaţie zilnică a preţului, lunile de livrare, ultima zi de tranzacţionare, ultima zi de livrare şi programul de tranzacţionare.
Standardizare contractelor şi crearea funcţiei de compensare au mărit eficienţa pieţei, permiţând o piaţă mult mai lichidă (una în care tranzacţiile să fie executate la preţul specificat sau la unul apropiat), oricine putând să intre şi să iasă rapid din piaţă. Cu cât preţul a mai rapid determinat şi piaţa e mai lichidă, cu atât ea devine mai eficientă.
Contractele futures (alături de opţiuni) sunt titluri financiare derivate. Ele dau naştere unor obligaţii contractuale ce pot fi stinse în două moduri: la scadenţă, prin livrare fizică, cash sau plata diferenţelor şi până la scadenţă, prin lichidarea lor la bursă.

 

1.3.4. Avantajele contractelor futures

 

Între contractele forward şi futures există o serie de deosebiri:
- contractele futures sunt standardizate;
- preţul variază zilnic în funcţie de raportul dintre cerere şi ofertă;
- spre deosebire de contractele forward, contractele futures au o piaţă secundară.
Diferenţele şi asemănările între contractele forward şi futures sunt analizate în tabelul care urmează:
CARACTERISTICACONTRACT FORWARDCONTRACT FUTURESFELUL TRANZACŢIEICumpărătorul şi vânzătorul sunt obligaţi să cumpere sau să vândă o anumită cantitate dintr-o marfă la un preţ stabilit şi la o dată viitoare.Cumpărătorul şi vânzătorul sunt obligaţi să cumpere sau să vândă o anumită cantitate dintr-o marfă la un preţ stabilit şi la o dată viitoare.MĂRIMEA CONTRACTULUINegociabilăStandardizatăDATA LIVRĂRIINegociabilăStandardizatăMETODA DE TRANZACŢIONAREPreţurile sunt determinate în particular, de către cumpărător şi vânzătorPreţurile sunt determinate prin strigare într-o piaţă de licitaţie dintr-o bursă autorizatăDEPOZITUL DE ASIGURAREDepinde de relaţia de încredere dintre cumpărător şi vânzătorAtât cumpărătorul cât şi vânzătorul plasează fonduri la casa de compensaţie a bursei (marja). Variaţiile zilnice reflectă schimbările valorice ale contractului, deci marja de menţinere poate fi ajustată în jos sau în sus

 


Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 443 ori

nota totala 5.56

autor: cmc


Inscriere in newsletter

Referate liceu (1282)

Ultimele cautari

Cele mai downloadate

 

acasa -
Viata de Student Referate Filme Porno Sex Shop Moda si Fashion Fashion Sales