TOATE REFERATELE - ADAUGA REFERAT

Biologie - Biologie

Ţesuturi. Totalitatea celulelor  şi substanţei intercelulare, care au origine, structură şi funcţii asemănătoare, se numeşte ţesut. În organismul uman deosebim patru grupuri principale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos.
            Ţesutul epitelial  formează tegumentele corpului, glandelor şi căptuşeşte cavităţile organelor interne.
            Ţesutul conjunctiv,  de exemplu, cel osos şi cartilaginos, serveşte drept suport pentru organe. Alte tipuri de ţesut conjunctiv, formând nişte straturi intercalare printre organe, le leagă între ele. Sângele şi limfa alcătuiesc mediul intern lichid al organismului.
            Ţesutul muscular este componentul principal al muşchilor scheletici şi al multor organe interne. Funcţia de mişcare este asigurată de ţesutul muscular.
            Ţesutul nervos constituie masa creierului şi măduvei spinării. Fibrele nervoase, care pornesc de la neuroni(celule nervoase), se întind de la creier şi măduva spinării spre toate organele şi ţesuturile, asigurând o legătură operativă între diferite părţi ale organismului.
Organe şi sisteme de organe. Din ţesuturi se formează organe.
            Organul este o parte a corpului cu formă, structură şi localizare anumită şi îndeplineşte una sau câteva funcţii. De exemplu, braţul, inima, rinichii, ficatul, pancreasul sunt organe.
            O parte din organe sunt localizate în cavităţile corpului, de aceea sunt numite organe interne.
            Unele organe apără corpul  de leziuni, atele asigură locomoţia sau participă la digestie. Există organe ce transportă substanţele nutritive şi oxigenul prin organism. Fiecare organ este alcătuit din câteva ţesuturi, însă unul dintre ele predomină şi determină funcţia lui principală. Orice organ conţine în mod obligatoriu vase de sânge şi nervi.
            Organele, care execută în ansamblu funcţii comune, alcătuiesc sisteme de organe. Deosebim următoarele sisteme: nervos, locomotor, circulator, respirator, digestiv, excretor şi cel al organelor de reproducere.
            Deci, organismul uman are o structură complexă: el este alcătuit din sisteme de organe, fiecare sistem include diferite organe, fiecare organ constă din câteva ţesuturi, fiecare ţesut este format dintr-o mulţime de celule asemănătoare şi din substanţă intercelulară.

 

  § Respiraţia.

 

Importanţa respiraţiei. Omul respiră, captând din mediul extern oxigenul şi eliminând în el bioxidul de carbon.
Fiecare celulă din ţesutul oricărui organ are nevoie de energie. Sursa acesteia în organism o constituie descompunerea şi oxidarea necontenită a compuşilor organici. Dat fiind faptul că procesele de oxidare necesită oxigen, celulele trebuie să-l obţină în flux necontenit. De pe urma oxidării  oricăror substanţe organice se formează bioxid de carbon şi apă, care sunt evacuate din organism.
Aprovizionarea celulelor cu oxigen şi evacuarea din ele a bioxidului de carbon se face prin sânge. Schimbul de gaze dintre sânge şi aer are loc în organele de respiraţie.
Sistemul organelor de respiraţie este alcătuit din plămâni, situaţi în cutia toracică, şi din căile aeriene: cavitatea nazală, rinofaringe, laringe, trahee şi bronhii.
Căile aeriene. Căile aeriene încep cu cavitatea nazală, care este divizată de un sept osteocartilaginos în jumătatea dreaptă şi stângă. În fiecare din ele se află nişte canale nazale sinuoase, care măresc suprafaţa internă a cavităţii nazale. Membrana mucoasă, care tapetează cavitatea nazală, are numeroşi perişori, vase sangvine şi glande mucipare. Mucusul produs de acestea nu numai că reţine microbii, ci şi îi omoară. Împreună cu particulele alipite mucozitatea este evacuată necontenit din cavitatea nazală. În această cavitate aerul se încălzeşte şi se umectează.
Din cavitatea nazală aerul pătrunde în rinofaringe,  apoi în laringe.
Laringele  are o formă de pâlnie, pereţii căreia sunt formaţi din câteva cartilaje. Intrarea în laringe în timpul înghiţirii alimentelor este deschis de către cartilajul numit epiglotă. În cartilajele laringelui sunt nişte pliuri ale membranei mucoase numite ligamente sau coarde vocale. Spaţiul dintre coardele vocale se numeşte glotă.
Când omul tace, coardele vocale se deschid şi glota are aspectul unui triunghi echilateral. În timpul vorbirii coardele vocale se închid. Aerul expirat loveşte în coarde şi ele încep să vibreze. Astfel apare sunetul.
Timbrul vocii omului depinde de lungimea coardelor lui vocale. Cu cât coardele vocale sunt mai scurte, cu atât frecvenţa oscilaţiilor lor e mai mare şi timbrul mai înalt. La femei coardele vocale sunt mai scurte  decât şa bărbaţi. Iată de ce vocea feminină e totdeauna mai înaltă.
Strigătul aduce daune coardelor vocale. Ele se supraîncordează, când se apropie prea tare, lovindu-se şi vătămându-se una pe alta. Inflamaţiile frecvente ale căilor de respiraţie lezează de asemenea coardele vocale. Asupra aparatului vocal influenţează dăunător fumatul şi consumul de alcool.  
Din laringe aerul inspirat trece în trahee, care are formă de tub. Peretele ie anterior este forat din semicercuri cartilaginoase unite între ele prin ligamente şi muşchi. Peretele posterior este moale, alipit de esofag  fără a  împiedica trecerea alimentelor. Traheea se bifurcă în două bronhii care intră în plămânul drept şi stâng.
Plămânii. În plămâni fiecare bronhie se ramifică asemănător unui arbore şi lumenul tuburilor aeriene devine din ce în ce mai mic. Capetele celor mai mici tuburi bronhiale se termină cu nişte ciorchini de alveole pulmonare cu pereţi subţiri, umplute cu aer. Pereţii lor sunt alcătuiţi dintr-un singur strat de celule epiteliale şi sunt acoperiţi cu o reţea deasă de capilare. Celulele epiteliale ale alveolelor secretă substanţe bioactive, care tapetează sub formă de peliculă foarte fină suprafaţa lor interioară.
Această peliculă menţine volumul constant al alveolelor şi nu le permite să se strângă. În afară de aceasta, substanţa bioactivă a peliculei neutralizează microorganismele, care pătrund în plămâni odată cu aerul. Pelicula uzată este evacuată prin căile aeriene sub formă de spută sau este „consumată” de către fagocitele pulmonare.    
În caz de pneumonie, tuberculoză şi alte boli pulmonare infecţioase pelicula poate fi vătămată, alveolele pulmonare pot să se strângă şi nu pot participa la metabolismul gazos. La fumători alveolele îşi pierd elasticitatea şi capacitatea de a se curăţi, pelicula devine rigidă din cauza substanţelor toxice din fumul de tutu. Aflarea în aer liber, respiraţia intensă în timpul muncii fizice şi practicării sportului contribuie la reînnoirea  peliculei, care tapetează alveolele pulmonare.
Alveolele pulmonare formează o masă spongioasă, din care sunt constituiţi plămânii. Aceştia ocupă cavitatea toracică în întregime cu excepţia spaţiului ocupat de inimă, de vasele sangvine, de căile aeriene şi de esofag. Fiecare plămân este alcătuit din 300-350 mln.  de alveole pulmonare. Aria lor totală depăşeşte 100 m2, adică e de circa 50 de ori mai mare decât suprafaţa corpului.
La exterior fiecare plămân este acoperit de o membrană netedă lucioasă de ţesut conjunctiv numită pleură pulmonară. Peretele interior al cavităţii toracice este tapetat de pleură parietală.  Cavitatea pleurală aflată între aceste membrane este umedă, ermetică şi nu conţine aer deloc. Din această cauză plămânii sunt strâns lipiţi de peretele cavităţii toracice şi volumul lor se schimbă întotdeauna odată cu schimbarea volumului cutiei toracice.
Respiraţia artificială. Respiraţia artificială se aplică pentru a acorda primul ajutor persoanelor înecate, electrocutate de curent sau fulger, intoxicate  cu gaz de cahlă şi  în caz de alte accidente.
Pentru acordarea primului ajutor unui înecat, se cere, în primul rând, să evacuăm cât mai repede apa  din căile respiratorii şi din plămâni. Cu acest scop salvatorul, stând într-un genunchi, îl culcă pe sinistrat pe coapsa sa în aşa fel, încât capul şi partea superioară a corpului să atârne liber. În continuare îi deschide gura şi îi aplică o serie de lovituri uşoare pe spate, ceea ce contribuie la evacuarea apei din căile respiratorii. Apoi înecatul va fi culcat pe spate, eliberându-i gâtul, pieptul şi abdomenul de părţile jenante  ale îmbrăcămintei. Sub scapule i se pune un rulou moale, iar capul i se trage îndărăt şi mandibula înainte. După aceasta începem a propulsa aer prin gura sau nasul sinistratului,  acoperite cu o batistă. Astfel de propulsări se fac aproximativ de 16 ori pe minut. Vom avea grijă ca după fiecare „inspiraţie” artificială cutia toracică a accidentatului să coboare definitiv. Durata acestei „expiraţii” trebuie să fie mai îndelungată decât cea a  „inspiraţiei” aproximativ de două ori. Dacă inima a încetat să bată, această procedură se va face simultan cu masajul indirect al inimii: după fiecare propulsare de aer în plămâni se fac 4-5 apăsări izbite pe a treia parte inferioară a sternului în direcţia perpendiculară coloanei vertebrale. Sternul în timpul apăsărilor se va strămuta cu 4-5 cm. la adulţi şi cu 1-2 cm. La copiii de vârstă mică cu un ritm de 70-90 apăsări pe minut. După 4-5 apăsări se face propulsarea următoare de  aer prin gură sau nas.

Pentru a vedea tot referatul

CLICK AICI

descarcat de 177 ori

nota totala 5.13

autor: cmc


Inscriere in newsletter

Referate liceu (1282)

Ultimele cautari

Cele mai downloadate

 

acasa -
Viata de Student Referate Filme Porno Sex Shop Moda si Fashion Fashion Sales